29 Aprilie

Predica la Duminica Mironositelor

Mareste imaginea.

Predica la Duminica Mironositelor ( Despre rivna si barbatia de suflet )

(29 aprilie)

Si a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor ca a vazut pe Domnul (Ioan 20, 18)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

Dintre marile virtuti care au impodobit viata sfintelor femei mironosite cele mai alese au fost ravna lor sfanta pentru Hristos, evlavia si barbatia de suflet. Cata paza si intarire au pus iudeii si Pilat peste mormantul lui Hristos Mantuitorul nostru ca nu cumva sa vina ucenicii Lui noaptea si sa-L fure. Piatra mare au rasturnat peste Mormantul Domnului, cu peceti au sigilat piatra, ostasi tari si inarmati au pus de straja. Insa toate acestea nu le-au speriat si infricosat pe sfintele femei mironosite. Ravna lor cea mare, sfanta evlavie si barbatia lor de suflet, au trecut peste toate intariturile iudeilor, nebagand seama de toata paza Mormantului. Un cuget si un gand stapanea mintea si inima lor: sa slujeasca cu toata credinta si evlavia la inmormantarea Preascumpului Mantuitor.

A zis oarecind Solomon: Femeie barbat cine a vazut? Dar iata aici femei mai barbati decat barbatii. Barbatii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte si tare in credinta, de trei ori s-a lepadat de Domnul, pentru care mai pe urma s-a cait si a plans cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sunt fricoase si neputincioase si care de multe ori se infricoseaza, chiar acolo unde nu este frica, aici, in slujba inmormantarii Preasfantului nostru Mantuitor se arata mai tari si mai barbatoase decat barbatii. Nu se tem de groaza iudeilor, de indrazneala ostasilor nu se infricoseaza, nici straja de la Mormantul Domnului nu le tulbura inima.

Ucenicii, barbati, se tem si se risipesc in toate partile, cum le proorocise Mantuitorul mai inainte. Sfintele femei se aduna. Aceia se ascund, ele ies la iveala, merg la pravalie si cumpara mir si aromate, ca sa unga trupul cel de viata facator al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-ati temut sa umblati noaptea singure si cum ati indraznit sa va apropiati de acel loc, pe care il pazeau ostasii imparatesti si cum nu v-ati inspaimantat, ci cautati sa pravaliti pietre, sa stricati pecetile, sa deschideti mormantul si sa ungeti cu arome Trupul Domnului? Aceste ispravi ale voastre, au pornit din ravna cea sfanta, din evlavia si barbatia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase erati cu firea, dar nu cu mintea si inima voastra, caci intru nimic nu s-au aratat la voi cele ale neputintei femeiesti, ci toate ispravile voastre mai presus de barbatia barbatilor s-au suit. Cu adevarat la voi s-a implinit Scriptura, care zice ca: Puterea Mea se desavarseste in slabiciune (II Corinteni 12, 9) si iarasi Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevarat in inima voastra erau cuvintele Preasfintului nostru Mantuitor care a zis: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28). Si iarasi zice Duhul Sfant: Imbarbatati-va si sa se intareasca inima voastra, toti cei ce nadajduiti in Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai inainte de Apostoli, fapta Apostolilor ati aratat-o. Voi mai inainte de Sfintii Mucenici, credinta si barbatia de suflet a lor ati lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rivna dumnezeiasca pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce strajuiau Mormintul Domnului i-ati rusinat. Ghedeon, invingind cu trei sute de ostasi oarecand, oastea cea numeroasa a Madianitilor a sfarimat-o (Judecatori 7, 25). Voi, insa, impreuna cu dreptii barbati, Iosif si Nicodim, mai tari decat toate intariturile iudeilor si ale lui Pilat v-ati aratat si slujitoare neinfricate pana la jertfa ati fost, gata a sluji Celui ce a venit sa slujeasca si sa-Si dea sufletul Sau rascumparare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, impreuna cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Vesnicului nostru Mantuitor, cu mare ravna si barbatie de suflet v-ati imbracat si cea mai timpurie slujba catre Mantuitorul ati aratat. De aceea mai inainte de Apostoli v-ati invrednicit a propovadui Invierea Domnului.

Iubiti credinciosi,

Cine sunt acele sfinte femei mironosite, adica purtatoare de mir, care au urmat lui Hristos impreuna cu Apostolii si care s-au invrednicit sa fie martore ale patimilor Domnului si sa-I unga sfintul trup cu miresme, cat a stat in mormant? Sfanta Evanghelie ne aminteste pe scurt numele si faptele lor.

Cea dintai si cea mai plina de ravna si barbatie duhovniceasca este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosite sunt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) si a lui Iosi (Marcu 15, 47), adica vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) si Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana si multe altele care ii slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosite sunt numarate si cele doua surori ale lui Lazar din Betania, Marta si Maria, unde gazduia adeseori Mantuitorul cu Sfintii Apostoli, in drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtutile principale ale acestor femei mironosite? Mai intai credeau cu tarie ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de proroci, Care a venit pe pamant sa mantuiasca neamul omenesc. Apoi, duceau o viata curata, sfanta, de rugaciune si post, de infranare si milostenie, traiau in iubire sfanta unele cu altele si cu avutul lor ospatau si odihneau cu dragoste in casele lor pe Iisus si pe sfintii Sai ucenici.

Dar credinta si ravna sfintelor femei mironosite nu se oprea numai aici. Ele nu numai ca Il primeau pe Domnul in casele lor unde Ii spalau picioarele, Ii slujeau la masa si Il odihneau, ci, mai mult, mergeau cu ravna dupa Hristos, erau martore ale minunilor Lui si marturiseau cu indrazneala ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii.

Cea mai mare barbatie au dovedit-o insa femeile mironosite in vremea patimilor Domnului. Dupa ce ucenicii de frica L-au parasit si Petru s-a lepadat de Hristos, singurele care Il urmau de departe, erau sfintele femei mironosite, in frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alaturi de Apostolul dragostei Ioan. Caci dragostea dumnezeiasca nu se poate parasi niciodata.

Curajul si barbatia sufletului s-au vazut la femeile mironosite si pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfantul Ioan, Il petreceau pe Domnul la rastignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi si suspine adanci, incat Mantuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu ma plangeti pe Mine, ci plangeti-va pe voi si pe copiii vostrii... Caci daca fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosite, impreuna cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai rastignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au vazut insangerat si cazut sub cruce. Ele L-au vazut dezbracat de camasa si intins pe cruce. Ele au vazut loviturile cuielor in mainile si picioarele Domnului si au lesinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hula ale iudeilor, marturisirea de pocainta a talharilor si rugaciunea zdrobitoare a Mantuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosite au vazut intunecarea soarelui, intristarea cerului, invierea mortilor din morminte si au auzit rugaciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigasi: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai barbatoase decat apostolii, mai pline de ravna decat ucenicii, au vazut aruncandu-se sorti pentru camasa lui Hristos, facuta de mainile Maicii Domnului, si au auzit cuvantul Lui cel mai de pe urma: Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iata cat de mare era ravna, taria credintei, si barbatia sufletului sfintelor femei mironosite! Nu se temeau de ostasii romani atat de sangerosi. Nu se infricosau de furia iudeilor de Dumnezeu netematori, nici nu se inspaimantau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nadejde!

Insa barbatia sfintelor femei mironosite nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de fata si vineri seara, la coborarea Domnului de pe cruce si, impreuna cu Iosif din Arimateea, au cumparat giulgiu si miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au infasurat in giulgiu, L-au pus in mormant si au pravalit o piatra la usa mormantului. Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, adica Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Si dupa ce a trecut ziua sambetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adica sora Maicii Domnului, si Salomeea au cumparat miresme ca sa vina sa-L unga.

Si dis-de-dimineata, in prima zi a saptamanii - adica Duminica - pe cand rasarea soarele, au venit la mormant. Si ziceau intre ele: Cine ne va pravali noua piatra de la usamormantului? Dar ridicindu-si ochii au vazut ca piatra fusese rasturnata, caci era foarte mare. Si intrand in mormant au vazut un tanar sezind in partea dreapta, imbracat in vesmant alb, si s-au spaimintat. Iar el le-a zis: Nu va inspaimantati! Cautati pe Iisus Nazarineanul Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde L-a pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea, mai inainte de voi; acolo Il veti vedea, dupa cum v-a spus.

Si iesind, au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau. Si inviind dimineata, in ziua cea dintai a saptamanii (Duminica), El S-a aratat intai Mariei Magdalena, din care scosese sapte demoni. Aceea, mergand, a vestit pe cei ce fusesera cu El, adica pe Apostoli, care se tanguiau si plangeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeti ravna mironositelor? Barbatia si taria credintei lor in Fiul lui Dumnezeu? Vedeti barbatia acestor sfinte femei? Ucenicii stateau ascunsi si incuiati intr-o incapere de frica iudeilor, iar ele cumparau giulgiu si miresme sa unga trupul lui Iisus. Ucenicii plangeau si se tanguiau de moartea Domnului, iar ele alergau in zori de zi pe Golgota sa vada mormantul. Ei asteptau cu spaima vesti de la Golgota, iar ele intrand in mormant, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, ca a inviat Domnul, spunandu-le: Nu mai plangeti! Apoi, la porunca lui, s-au intors fugind, si au spus apostolilor ca Hristos a inviat, nu mai este in mormant!

Iata cata barbatie si credinta, cata tarie si indrazneala la aceste femei. Barbatii stau ascunsi si ele alearga la mormant, intra inauntru, aduc miresme, se intaresc una pe alta, vorbesc cu ingerii, privesc cele dintai mormantul gol de Viata si vad giulgiurile asezate alaturi. Nu se tem de intunericul noptii, nici de ostasii care strajuiau mormantul, nici de moarte, nici de ingeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: sa-L vada pe Iisus, sa unga si sa sarute sfantul Lui trup. Femeile mironosite sunt cele dintia, si cele mai vrednice martore ale rastignirii, mortii, ingroparii si invierii Domnului. Ele sunt primele care vestesc apostolilor si lumii intregi ca a inviat Hristos, ca moartea, diavolul si iadul au fost biruite si raiul s-a deschis.

Unde mai sunt acum femei crestine, iubitoare de Hristos, tari in credinta si in fapte bune, ca femeile mironosite din Sfanta Evanghelie? Si totusi numarul sfintelor femei in Biserica crestina s-a inmultit, intrecand uneori pe cel al barbatilor.

Sa ne gandim la numarul mare al sfintelor mucenite, precum: Tecla, cea intocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisa pentru Hristos de tatal ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofiacu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Arges. Mare este si numarul cuvioaselor care s-au nevoit prin manastiri si pustietati, si au ajuns vase ale Sfantului Duh si facatoare de minuni. Dintre acestea amintim doar cateva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca si Cuvioasele Parascheva de la Iasi, Teodora de la Sihla si multe altele.

Toate aceste cuvioase sunt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosite si rugatoare ale Bisericii pentru noi toti.

Iubiti credinciosi,

Astazi este ziua femeilor crestine. Ele sunt urmasele femeilor mironosite, fiicele Invierii, roabele Domnului, candelele credintei, sufletul familiei. Femeile crestine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, mentin, mai mult decat barbatii, flacara credintei si traditiile strabune, focul sfant al rugaciunii si evlavia in casele noastre. Femeile credincioase sunt si mame bune, crestine devotate, sotii cinstite si ostenitoare, model in societate. Femeile credincioase sunt intai la biserica, intai la rugaciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cartilor bune, la ingrijirea bolnavilor, la toate. Ele mentin caldura duhovniceasca a credintei, a dragostei, a rabdarii si a impacarii, in biserica, in familie, in societate.

De astfel de mame bune au nevoie astazi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite si model in toate are atata nevoie astazi societatea in care traim. Sunt destule mame care nu vor sa nasca copii, nici sa le dea o educatie crestina buna. Sunt atatea mame care isi ucid majoritatea copiilor, iar putinii pe care ii nasc, nu-i cresc in frica lui Dumnezeu sau ii lasa de capul lor si ajung sa fie o povara pentru familie si o rusine pentru societate.

Mamelor, sunteti mironositele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceti Domnului, nu miresme de mult pret, ci credinta voastra curata si copii buni, bine educati si credinciosi. Vorbiti-le mai mult de Dumnezeu, de sfinti, de Biserica si de inaintasi. Nu-i smintiti cu nimic si dati-le sa citeasca carti bune, cat mai mult. Dumneavoastra puteti contribui cat mai mult la innoirea duhovniceasca a lumii, a Bisericii, a societatii. Adaugati untdelemn sfant in sufletele copiilor dumneavoastra. Dintre ei, vor iesi maine suflete mari, oameni buni, preoti credinciosi, dascali luminati, crestini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastra. Sa fiti la datorie ca si mamele noastre. Ganditi-va ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, pastrati neintinata pentru Domnul cinstea si buna voastra credinta pina veti dobindi si voi calitatea de mame in societate si in Biserica. La fel si dumneavoastra vaduvelor si batranelor mame, supravegheati pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu taceti. Mamele tinere au nevoie de exemplul si de jertfa voastra, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii si nepotii, de rugaciunile, de lacrimile si mustrarea voastra.

Incepeti toate cu Dumnezeu, cu rugaciunea, cu spovedania regulata si cu mai multa smerenie si rabdare. Mai multe mame bune, mai multe vaduve si fecioare cinstite si credincioase, inseamna pentru ziua de miine, mai multi copii in case, mai multi credinciosi la biserici, mai multa pace in familie, mai putine betii, divorturi si avorturi in lume, mai putine boli si lacrimi pe pamant si mai multe suflete in Rai! Amin.

Hristos a inviat !

Pomenirea Sfinţilor nouă mucenici care au pătimit în Cizic

Cetatea Cizicului se afla într-o parte a Asiei, care se numea Misia-mică, ce era veche şi slăvită, lîngă marea Elespontului, care desparte Asia de Europa învecinîndu-se cu Troada, cea pe care picioarele învăţătorului limbilor, adică ale dumnezeiescului Apostol Pavel, au străbătut-o. Această cetate a primit sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu, tot de la Sfîntul Pavel, vasul alegerii. Deşi era strălucită cu lumina sfintei credinţe, la început nu avea mulţi creştini, din pricina tiraniei celor ce prigoneau Biserica lui Hristos, mai ales de către păgînii împăraţi ai Romei, care au împărăţit mai înainte de marele Constantin, şi care dădeau înfricoşate porunci prin toate ţările şi se trimiteau ighemoni păgîni, ca pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Hristos, să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor supune, cu munci şi cu moarte să-i pedepsească. Atunci mulţi credincioşi se ascundeau, fugind prin munţi şi prin pustie, iar alţii petrecînd între păgîni, îşi tăinuiau buna lor credinţă în Domnul. Iar cei ce iubeau mai mult pe Hristos, Dumnezeul lor şi rîvneau după El mărturiseau pe faţă Preasfînt Numele Lui şi de bunăvoie se dădeau în mîinile muncitorilor şi îşi puneau sufletele lor pentru El.

Unii ca aceştia, în vremea aceea ni s-au arătat bărbaţi viteji, care erau nemişcaţi în sfînta credinţă, ca muntele Sionului şi cu rîvnă după Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale căror nume sînt acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie şi Filimon. Aceştia, fiind din diferite locuri şi ţări, s-au adunat în Cizic şi, nebăgînd în seamă groaznicele porunci împărăteşti şi frica tiranilor, preamăreau pe Hristos şi cu toată îndrăzneala Îl propovăduiau pe El, că este Unul Dumnezeu Atoateziditor şi Atoateţiitor. Iar rătăcirea elinească, cea fără de Dumnezeu şi cinstitoare de mulţi zei idoleşti, o ocărau şi o mustrau, căci în loc de Dumnezeu ei cinsteau pe diavoli; în loc să se închine Făcătorului a toate, se închinau făpturii celei nelucrătoare, adică idolilor; în locul Celui viu, celor morţi; în locul Celui adevărat, se închinau mincinoşilor zei şi în locul Celui Preamilostiv şi dătător de bunătăţi, se supuneau diavolului nemilostiv. Apoi sfinţii îndemnau pe oamenii cei orbiţi cu necredinţa, ca, lepădînd întunericul cel înnegurat al minţii, să vadă adevărul; şi luminîndu-se cu lumina cunoştinţei, să creadă întru Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în cer şi toată lumea o stăpîneşte.

O îndrăzneală ca aceasta văzînd-o slujitorii diavolului, i-au prins îndată, ca nişte lupi pe oi, cu sălbăticie şi fără de omenie şi, legîndu-i, i-au dus la judecată înaintea boierului cetăţii, în Cizic. Deci, vitejii ostaşi ai lui Hristos stăteau înaintea stăpînitorilor păgîni cu dîrzenie în suflet, avînd inimile lor aprinse cu focul dragostei către Dumnezeu şi cu rîvnă, ca de o văpaie mare arzînd după Dînsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca să poată a se împotrivi muncitorului, şi mai ales nevăzutului boier al întunericului şi la toată puterea lui cea diavolească, cu care mai ales voiau să se lupte. Deci, erau obosiţi în multe feluri de chinuri şi pedepse, fiind aruncaţi în temniţă şi iarăşi scoşi şi chinuiţi, ca să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor. Iar ostaşii lui Hristos nicidecum nu se depărtau de Domnul şi, văzînd înşelăciunea păgînească şi deşarta închinare la idoli, au ocărît şi au ruşinat pe stăpînitori. Pentru aceea, după alte munci, li s-au tăiat capetele şi tot în acel loc li s-au îngropat şi trupurile.

După cîţiva ani, împărăţind marele Constantin, luminat cu Sfîntul Botez, a încetat prigonirea şi a răsărit lumina dreptei credinţe în toată lumea. Atunci în Cizic, binecredincioşii creştini scoţînd de sub pămînt trupurile celor nouă sfinţi mucenici, şi găsindu-le nestricate, le-au pus în raclă nouă, zidind o biserică în numele lor, au adus într-însa comoara cea de mare preţ. Apoi s-au făcut multe minuni şi tămăduiri prin sfintele lor moaşte: diavolii erau izgoniţi, gîrbovii se îndreptau şi bolile de friguri cu desăvîrşire se tămăduiau.

Un vestit bărbat s-a izbăvit de idropică, atingîndu-se de vestita raclă a sfinţilor, şi cine era cuprins de orice boală, dacă se atingea numai de racla sfinţilor răbdători de chinuri, îndată primea tămăduire. Drept aceea, mulţime de popor necredincios, văzînd unele tămăduiri de diferite boli, care se făceau la sfintele moaşte ale mucenicilor, s-au întors spre Hristos. Apoi, nu după multă vreme, aproape toată cetatea a primit sfînta credinţă în Hristos şi a sfărîmat idolii şi capiştile idoleşti; iar în locul lor au ridicat biserici lui Dumnezeu şi a înflorit în cetatea Cizicului sfînta credinţă, cu minunile şi rugăciunile sfinţilor, cei nouă la număr, care se odihnesc acolo.

Apoi, după marele împărat Constantin şi după Constantie, fiul lui, care împărăţiseră multă vreme, luînd împărăţia Iulian Parava-tul, unii din elini care rămăseseră în Cizic, s-au dus la împărat şi au clevetit asupra creştinilor, cum că în cetatea lor au stricat pe toţi zeii şi capiştile şi au răsturnat jertfele. Atunci împăratul, deşi a poruncit să înnoiască iarăşi zeii şi capiştile, dar fiind în Cizic foarte mult popor creştin, n-a îndrăznit să le facă vreo silă sau răutate, de teamă să nu se facă tulburare, ci a chemat numai pe episcopul lor, Elevsie, şi l-a băgat în temniţă. Apoi ducîndu-se asupra Persiei, a pierit ticălosul, liberîndu-se astfel episcopul.

Deci, strălucea cetatea aceea cu lumina sfintei credinţe, întărindu-se şi îngrădindu-se ca un zid nesurpat, prin mijlocirile cele calde ale sfinţilor mucenici făcute pentru dînsa către Dumnezeu. Cu ale căror rugăciuni să cîştigăm şi noi tămăduiri de bolile noastre sufleteşti şi trupeşti şi să ne învrednicim darului şi milei Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Pomenirea Cuviosului Memnon, făcătorul de minuni(29 aprilie)

Cuviosul Părintele nostru Memnon s-a dat din tinereţe lui Dumnezeu şi s-a făcut locaş curat al Sfîntului Duh; pentru că a supus pe trup duhului, omorîndu-şi patimile cu petrecerea cea aspră în multe osteneli şi a fost mai mare al călugărilor. Iar pentru viaţa sa asemenea cu îngerii, a luat de la Dumnezeu dar îndestulat de faceri de minuni; căci tămăduia boli netămăduite şi făcea multe minuni. Pentru că în loc uscat a scos izvor de apă cu rugăciunea sa; o corabie, înviforîndu-se şi afundîndu-se în învăluirile mării, prin arătarea sa, a izbăvit-o de la înnecare de multe ori; lăcustele ce năvăliseră şi prăpădeau tot felul de roduri şi iarbă, le-a izgonit, şi altele preaslăvite minuni făcea.
De aceea s-a numit făcător de minuni şi, nevoindu-se în pustnicie mulţi ani şi plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus bucurîndu-se la Domnul, pe Care L-a iubit. Dar nu numai în viaţa sa, ci şi după mutare făcea minuni. Pentru că de la mormîntul lui se dădeau tămăduiri de toate bolile şi prin chemarea numelui cuviosului se goneau lăcustele şi toată vătămarea diavolească, preamărind pe alesul Său, Dumnezeu Cel slăvit între sfinţii Săi. Amin.

23 Aprilie

22 Aprilie

Indoiala lui Toma nu este identica cu indoielile noastre

Mareste imaginea.

Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind "necredincios". "Necredinta" sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor caHristos a inviat: "Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25).

Insa, Apostolul Toma nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca Hristos Se afla dupa invierea Sa intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: "daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor nu voi crede...", el spune de fapt: "Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor".

Cuvintele Mantuitorului: "Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios" (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere. Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta celor doua firi in Hristos. Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta "Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup" (Penticostarul, 1912, pag. 73)

Asadar, Toma nu cauta un temei palpabil pentru Invierea Domnului, ci pentru semnele stricaciunii din trupul nestricacios.

Din toate aratarile de dupa Inviere, nici una nu a atestat intr-un mod atat de evident, ca in descoperirea facuta lui Toma, ca Hristos se afla prezent in mijlocul ucenicilor nu ca o naluca, ci cu trupul Sau cu care patimise pe cruce.

Strigatul lui Toma "Domnul meu si Dumnezeu meu" (Ioan 24,28) nu exprima cainta pentru vina de a se fi indoit de Inviere, ci totala sa predare in mainile Aceluia pe care Il recunoaste drept Dumnezeu intrupat.

Indata dupa ce Toma s-a invrednicit sa-L priveasca pe Mantuitorul in chipul Sau de om si de Dumnezeu, Hristos spune: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 24, 29) Daca ne intrebam "in ce au crezut ca sa primeasca fericirea?”, raspunsul e simplu: in marturia Apostolilor. Asa ca eu nu vad in cuvintele "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" o mustrare adusa lui Toma. Dimpotriva, pe baza celor vazute de el si de ceilalti Apostoli, noi de vom crede, vom putea fi fericiti. Astfel, noi nu mai avem nevoie de alte aratari din partea lui Hristos, ci doar de a crede.

In Euharistie Hristos este prezent in mod real, dar nu-L vedem. Nevazutul in acest caz, nu este lipsa vazutului in El, ci coplesirea vazutului de lumina ce se naste din strabaterea trupului de spiritualitatea bunatatii, fiind un fenomen de mare si neinteleasa taina.

Daca Toma nu se indoieste de Invierea Domnului, ci de faptul ca Hristos dupa inviere nu mai poate fi vazut, apostolul nu trebuie privit ca o persoana cu care noi ne identificam atunci cand ne indoim de adevarurile de credinta. Framantarile noastre de a cere semne, de a-L vedea pe Hristos asa cum ne vedem unii pe altii, nu sunt framantarile lui Toma. Deci, daca ne vom recunoaste propriile indoieli, nu inseamna ca il vom intelege mai bine pe Toma.

Cine este Apostolul Toma?

Sfantul Apostol Toma este unul din cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Numele de Toma, in aramaica te’oma, tradus in greaca Didymos, inseamna geaman. In aramaica si in ebraica, Toma este doar un epitet. La unii crestini sirieni el este cunoscut sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamanul). Nu cunoastem momentul cand a fost chemat la apostolat. Sfanta Scriptura il mentioneaza alaturi de Hristos de trei ori. Prima oara este mentionat, alaturi de ceilalti ucenici, cand pleaca in Betania ca sa-l invieze pe Lazar. Cu acest prilej, are loc si a doua mentionare. Mantuitorul este prevenit ca fariseii si carturarii vor sa-l omoare, iar Toma le spune: "sa mergem si noi sa murim cu El" (Ioan 11, 16).

Iar cea de-a treia mentiune are loc la Cina cea de Taina, cand Hristos le vesteste ucenicilor ca merge la Tatal sa le pregateasca loc. Atunci Toma intreaba: "Doamne nu stim unde Te duci si cum putem sa stim calea?", iar Mantuitorul ii raspunde: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14, 15-16).

Traditia canonica nu pastreaza informatii detaliate despre activitatea misionara a lui Toma dupa Invierea Mantuitorului. Cu toate acestea, in scrierile unor Sfinti Parinti Toma este numit  "Apostol al Indiei".

Din informatiile provenite de la Origen si Eusebiu de Cezareea, Apostolul Toma a murit ca martir in India, strapuns cu lancea. Este interesant ca Toma atinge coasta Mantuitorului strapunsa cu sulita si moare strapuns de sulita.

Moaste ale Sfantului Toma sunt prezente in mai multe tari: capul sau in insula Patmos, in Italia (la Ortana) particele din trupul sau si o mana la biserica Sfantul Denis, din Paris.

 22 Aprilie

În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei.

Acest sfânt se trăgea din ţara galatilor, din satul ce se cheamă Sicheot, născut fiind în vremea lui Iustinian cel bătrân, părând a nu fi de naştere lăudată, fiindu-i naşterea neche-zăşuită şi întunecată, căci se zice că maică-sa Maria, strălucind în frumuseţe şi daruri, a atras la dânsa pe oarecare din curierii împărăteşti, anume Cosma, din care s-a născut cuviosul; dar ar fi fost fără cuviinţă şi de mustrare a ascunde cele de după naşterea lui sau rele dinainte de naştere; că îndată într-acea noapte ce s-a unit maică-sa cu acel bărbat, i s-a arătat în vis, că s-a pogorât un luceafăr şi a intrat în pântecele ei, ceea ce arăta strălucirea ce era să aibă mai pe urmă pruncul. Iar sfântul ca această înţelegere să fie împlinită mai apoi, căci dându-se pe sine dintru întâia vârstă spre dragostea lui Dumnezeu şi a sfântului mucenic Gheorghe, atât cât i se părea că este totdeauna cu dânsul de-l învăţa şi-l făcea a înainta spre cele mai bune dorinţe şi cu totul a-l iubi cu o dumnezeiască şi minunată dragoste. Făcând el aşa, şi înaintând cu fiecare suişi se arăta pururea sfântul. A fost numărat întâi în ceata călugărilor. După aceea trecând prin treptele ce duc spre culmea virtuţii şi îmbogăţindu-se cu lucrarea minunilor, ca dovadă a desăvârşitei virtuţi şi a apropierii de Dumnezeu, a fost ridicat la marea înălţime a arhieriei, şi i s-a încredinţat Biserica Anastasiopolei. Acolo învăţând el pe mulţi cunoştinţa lui Dumnezeu, şi îndrumându-i a face cele ce se cuvin, şi tămăduind pretutindenea pe cei de un neam prin minuni şi prin fapte minunate, pe toţi uimind; şi arătându-se minunat şi iubit la împăraţi şi la arhierei, şi proorocind multora cele ce aveau să fie, şi-a încheiat viaţa primind cu zâmbire cuvioasă pe îngerii ce aveau să-l ia. Se spune că cu puţin înaintea morţii, i s-a arătat în vis strălucitul mare mucenic Gheorghe şi i-a dat un toiag. Apoi i s-a arătat iarăşi călare pe un cal, trăgând cu sine şi alt cal, pe care a poruncit cuviosului să încalece, arătându-i cu aceste vedenii dinainte calea ce avea să facă de acolo.

Mai multe despre sfântul Teodor Sicheotul pe OrthodoxWiki.org.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nearh, care prin foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea întâlnirii cu Hristos a sfântului apostol Natanael.

Acest sfânt a fost din Cana, cetatea Galileii, unde Hristos Dumnezeul nostru fiind chemat la nuntă de preacurata Sa Maică, a făcut întâia Sa minune, prefăcând apa în vin.

Aştepta şi el venirea lui Hristos, ca un legiuitor ce era. Pce Care aflându-L Filip cel din Betsaida, şi cunoscând că aştepta venirea lui Hristos, i-a zis cu bucurie: "Aflat-am pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, de Care au scris Moise în lege şi proorocii" (Ioan I, 46). Mergând Natanail şi văzând pe Hristos, a crezut într-Însul şi L-a urmat. Şi după Patimi şi după Înviere, propovăduindu-L Dumnezeu adevărat, s-a sfârşit.

Apostolul Natanael pe OrthodoxWiki.org.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Parohia Maracineni 2: 15 Aprilie 2012

Parohia Maracineni 2: 15 Aprilie 2012: Istoria sarbatorii Pastelui Mareste imaginea. Pastele este cea mai importanta sarbatoare crestina a anului, pentru prima data fiind... D

Parohia Maracineni 2: 20 Aprilie

Parohia Maracineni 2: 20 Aprilie: Izvorul Tamaduirii Mareste imaginea. In vinerea din Saptamna Luminata, crestinii ortodocsi sarbatoresc  Izvorul Tamaduirii . Aceast... D

20 Aprilie

Izvorul Tamaduirii

Mareste imaginea.

In vinerea din Saptamna Luminata, crestinii ortodocsi sarbatoresc Izvorul Tamaduirii. Aceasta sarbatoare ne aduce aminte de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecuta cu un orb. Inainte de a fi imparat, Leon cel mare a gasit intr-o padure un orb, care i-a cerut apa. La indemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului sa bea apa dintr-un izvor, iar orbul s-a vindecat de orbirea sa.

Pentru a multumi Maicii Domnului, cand a ajuns imparat, Leon cel Mare a ridicat in apropierea izvorului o biserica unde s-au savarsit apoi multe minuni.  Aceasta Biserica, situata in vechiul cartier Vlaherne, se mai vede si astazi in Istanbul.

Sarbatoarea Izvorul Tamaduirii s-a generalizat in Biserica Ortodoxa in timpul secolelor V - VI.

In toate bisericile si manastirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se savarseste slujba de sfintire a apei, dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfîntul Ierarh Teotim I "Scitul", Episcop al Tomisului (secolele IV-V)

(20 aprilie)

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia-Pontică. El este considerat cel dintîi dascăl şi părinte duhovnicesc al sfinţilor Ioan Cassian şi Gherman, cu care era contemporan, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din "hotarele Cassienilor şi ale peşterilor". Această mănăstire, care a dat călugări cărturari şi sporiţi în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfinţenie, de trăire şi de profundă teologie din eparhia Tomi-sului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la care au ajuns cei trei sfinţi daco-romani contemporani, Ioan Cassian, Gherman şi Teotim I, supranumit de istoricii paleocreştini "Scitul" şi "Filosoful".

Acest episcop urcă pe scaunul eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare: De viris illustribus, (Despre bărbaţi iluştri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că "a scris scurte tratate (cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe", ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: "Aud că scrie şi alte lucrări".

Unele fragmente din scrierile Sfîntului Teotim se păstrează în lucrarea Sfîntului Ioan Damaschin, "Paralele sfinte", din care reiese că "a scris omilii la unele texte Evanghelice". Istoricul Sozomen scrie despre el că era "scit" (daco-roman) de neam, că "traiul îi era modest" şi că era un taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreştin, spune că fericitul episcop Teotim I "era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari (adică păgîni) -, pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale". Prin scrierile sale patristice, Sfîntul Teotim I este considerat "creatorul Filocaliei româneşti". În gîndirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfîntul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Sfîntul Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria Sfîntului Teotim I mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie (linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii "călugări sciţi", răspîndiţi atît la nord de Dunăre pînă în Carpaţi, cît şi la sud pînă la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfîntul Teotim I era tot atît de rîvnitor pentru Hristos ca şi înaintaşii săi. El avea mult de suferit din partea "barbarilor" migratori, pe care reuşea să-i îmblînzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin sfinţenia vieţii sale. Din această pricină păgînii îl numeau "zeul romanilor".

Sfîntul Teotim "Scitul" era binecunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfîntului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari "pentru nomazii sciţi de la Istru", adică pentru huni. În anul 400 Sfîntul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfîntul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403 Sfîntul Teotim I era din nou în Constantinopol şi lua apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfîntul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adînca legătură duhovnicească dintre sfîntul episcop străromân Teotim I şi Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfîrşitul primului deceniu al secolului V, Sfîntul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile locaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rîndul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie. În "Acta Sanctorum" se spun următoarele despre Sfîntul Teotim I: "La Tomis, în Scithia, se face pomenirea Sfîntului (Theotimos) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui".

Pomenirea Cuviosului Teodor Trihina
(20 aprilie)

Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit "Trihina", adică "Părosul", a fost născut şi crescut în cetatea Sfîntului Constantin, fiu de părinţi bogaţi. Lăsîndu-şi părinţii şi bogăţia, pentru slava lui Dumnezeu, s-a dus într-o mănăstire pustnicească şi s-a făcut monah. Şi avea o viaţă atît de aspră şi atît şi-a slăbit trupul, încît la faţă era asemenea unui mort, pentru că în toate nopţile se lupta cu gerul, stînd la rugăciune, neacoperindu-şi capul niciodată. Purta numai o haină aspră de păr, de aceea s-a numit "păros". Însă şi mănăstirea aceea pustnicească, în care cuviosul petrecea viaţă aspră, după denumirea lui de "Trihina", a fost numită "păroasă".

Sfîntul Teodor a luat de la Dumnezeu putere asupra diavolilor şi, făcînd multe minuni, s-a dus către Domnul. Şi nu numai în viaţa sa, ci şi după mutarea sa făcea minuni. Pentru că izvora din sfintele lui moaşte mir de tămăduire binemirositor, cu care se tămăduiau toate bolile şi se goneau diavolii, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

 Pomenirea Cuviosului Anastasie, Egumenul Muntelui Sinai

(20 aprilie)

Purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Anastasie, în ce chip a fost crescut din tinereţe în dreapta credinţă, se adevereşte din cuvintele lui, pe care le-a grăit despre sine astfel: "Cei ce au văzut pe Hristos în trup, Îl socotesc că este prooroc; iar noi, deşi cu ochii cei trupeşti nu l-am văzut, însă îndată L-am cunoscut, că este Dumnezeu şi Stăpîn Atotputernic şi Făcător al veacurilor, rază a slavei Tatălui, de la Care am învăţat a-L mărturisi. Iar Sfînta Lui Evanghelie cu atît de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos Însuşi L-am vedea grăind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără de prihană al Preacuratului Său Trup primindu-l, credem, că pe Hristos însuşi Îl primim. Şi cînd vedem icoana, închipuirea asemănării Lui celei dumnezeieşti, ca pe Însuşi Hristos, ce priveşte spre noi, Îl cinstim, ne închinăm şi către El cădem".

Prin aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat în ce chip din tinereţile sale, a învăţat a cunoaşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu, a crede în El, a se teme cu frică curată, a-L iubi din toată inima şi a-L cinsti în sfintele icoane cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar după ce a sosit la vîrsta desăvîrşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luînd crucea, după porunca Sfintei Evanghelii, a urmat cu osîrdie lui Hristos; pentru că, intrînd într-o mănăstire, s-a făcut monah.

Însă, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvîrşiţi să le urmeze în toată fapta bună, s-a dus la Ierusalim, unde, închinîndu-se cinstitelor şi sfintelor locuri, a mers la muntele Sinai. Acolo, găsind pe mulţi sfinţi bărbaţi sporiţi în faptele bune monahiceşti, a rămas la ei, supunîndu-se lor şi slujindu-le cu osîrdie, ţinînd în acea vreme egumenia muntelui Sinai Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul. Iar pentru smerita lui cugetare, a luat de la Dumnezeu darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari. A alcătuit cuvinte multe, folositoare de suflet şi a scris vieţile unor sfinţi părinţi şi s-a învrednicit de rînduiala preoţească.

Apoi, după Sfîntul Ioan Scărarul şi după Gheorghe fratele lui, Anastasie a fost numit egumen al muntelui Sinai. Şi se lupta cu ereticii, care se numeau "acefali", adică fără capete, scriind mult despre ei; şi certîndu-se cu ei, îi mustra, îi biruia şi-i ruşina. Acel eres fusese început în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, de învrăjbitorii şi împotrivitorii Sinodului al patrulea din toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, care a fost în Calcedon. Pe cînd acel eres se începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mogos. Cu acel eres al "acefaliţilor", s-a unit Sevir, care se numea "fără cap", din pricina eresurilor şi care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei.

Deci, pe acei eretici, biruindu-i Cuviosul Anastasie în zilele sale din dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt. Pe de o parte, prin scrisorile sale, iar pe de alta, străbătînd singur pretutindeni, dezrădăcinînd acel eres, gonindu-l şi întărind în dreapta credinţă Biserica lui Hristos. Apoi plăcînd lui Dumnezeu mai mult decît alţi părinţi, s-a dus la adînci bătrîneţi către Domnul. Iar sfîrşitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Iraclie.

Fericitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei
(20 aprilie)

În al 35-lea an al împărăţiei lui Iustinian cel Mare, săvîrşindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tînăr, a venit după dînsul Anastasie, cel cu numele de "Sinait", ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit o nedreaptă credinţă în Biserică, despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos. Adică în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie ar fi fost nestricăcios, nesupunîndu-Se trebuinţelor fireşti ce vin din nevoile firii. Adică, Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană şi băutură mai înainte de patima şi Învierea Sa, cu acelaşi chip mînca şi după Înviere, cînd S-a arătat Apostolilor Săi. Şi acea socotinţă necredincioasă s-a început în Constantinopol, şi s-a scris despre ea mai pe larg în viaţa Sfîntului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în şase aprilie.

Împăratul Iustinian se lipise de acea socotinţă, amăgindu-l ereticii, pînă n-a înţeles adevărul şi voia să o pună între dogmele credinţei. A fost tulburare în Biserică, căci şi preasfinţitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia şi mulţi aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotinţă, dacă n-ar fi căutat la preasfinţitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socoteşte adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinţei celei drepte şi sfînt cu viaţa. Pe acela, ca pe un stîlp nemişcat, încercau ereticii, să-l înduplece spre socotinţa lor cu multe meşteşugiri, nădăjduind, că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părţile acelea la un gînd cu dînşii. Şi-l îndemna şi împăratul, însă nimic n-a reuşit.

Căci Fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris şi în toate părţile Siriei, la toată rînduiala duhovnicească şi monahicească, învăţînd pe toţi să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învăţînd în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvînt al Apostolului Pavel:Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decît ceea ce aţi primit, chiar şi înger în cer de ar fi, anatema să fie.

Deci, s-a mîniat împăratul Iustinian asupra preasfinţitului Patriarh Anastasie şi voia să-l izgonească de pe scaun, precum şi pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfîrşitul împăratului. Iar cînd era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela şi a scris aşezămînt ca preasfinţitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. A murit în pocăinţă Iustinian şi cu dreptcredincioşii împăraţi s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii. După el a luat împărăţia Iustin cel Tînăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credinţă, ci pentru alte pricini nedrepte, zicînd, mai întîi, că nu cruţă visteria bisericească, ci o cheltuieşte în deşert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dînsul că, întrebîndu-l odată cineva pentru ce nu cruţă visteria bisericească el ar fi răspuns: "Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea". Şi încă sînt unii care zic şi aceasta, că Anastasie, cînd s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de Curopalat, poftind de la Anastasie un dar de aur, Anastasie nu i-a dat nimic, zicîndu-i: "Că este nedrept lucru, să dea aur pentru vreo rînduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfînt". Din acea vreme Iustin s-a mîniat asupra lui Anastasie. Apoi, după unchiul său, luînd el împărăţia, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie şi aflînd lucruri mincinoase, l-a izgonit de pe scaun.

După izgonirea lui Anastasie, a orînduit chiar şi fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvîntul, cu viaţa şi cu dreapta credinţă, care este pomenit şi lăudat în Limonar de prea sfinţitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Dar Sinaitul, după 23 de ani de izgonire, s-a întors la scaunul Antiohiei, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie.

În vremea aceea era papă în Roma, Sfîntul Mare Grigore, care se numea Dialog sau Grăitor de Dumnezeu. Acel sfînt petrecea cu Fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească şi scriau unul către altul. Pentru că după ce a auzit Sfîntul Papă Grigore, că s-a întors Anastasie Patriarhul, la scaunul său, îndată a trimis la dînsul, bucurîndu-se de întoarcerea lui. Şi spunea în acea scrisoare astfel: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bună voire; căci rîul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăşi s-a întors la a sa matcă şi văile ce se află pe lîngă dînsul le adapă".

Şi iarăşi într-altă scrisoare zice: "Mă înştiinţezi, preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hîrtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine, dar pătimeşti de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus, ne opreşte pe noi. Însă adevărul zic, căci şi în hîrtie îmi vorbeşte gîndul vostru, că în cuvintele preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu sîntem despărţiţi cu lucrurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu, sîntem uniţi prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutaţi să luaţi aripile porumbiţei celei aurite, de vreme ce acum le aveţi? Ca nişte aripi este dragostea lui Dumnezeu şi către aproapele. Cu acelea zboară Sfînta Biserică, cu acelea toate cele pămînteşti le covîrşeşte; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinţia ta, n-ai fi zburat la mine cu atît de mare dragoste prin scrisoare. Ci vă rog, rugaţi-vă pentru mine neputinciosul, cu rugăciunile voastre ca Domnul, scoţîndu-mă dintr-atîtea multe învăluiri şi primejdii de Longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvîntările voastre cele pline de milă, pe care mi le-ai trimis mie, omule al lui Dumnezeu. Însă eu, fiind sărac cu duhul, ziceţi: "Ce are să dea săracul, decît numai cele ce sînt ale săracului?" Dar de nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvîntările voastre n-ar fi fost atît de milostive. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperămînt să vă acopere de tot răul. Şi de vreme ce viaţa voastră, la toţi cei buni este de foarte mare trebuinţă, după îndelungată vreme, să vă mute pe voi Domnul la veşnicile bucurii ale cereştii moşteniri".

Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfîntului Grigore Papă al Romei, către Fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amîndurora cea întru Duhul Sfînt şi se mărturiseşte sfinţenia cea aleasă a Sfîntului bărbat Anastasie. Vieţuind Sfîntul Anastasie, după întoarcerea sa la scaun încă şase ani, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăţiei lui Mavrichie. După acest preasfinţit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait. Dar a fost ucis de evrei în timpul împărăţiei lui Foca tiranul, şi ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioşi.

Pomenirea Fericitului Grigorie, Patriarhul Antiohiei
(20 aprilie)

Acest Cuvios Părinte Grigorie a fost egumen în mănăstirea ce se numea Faran, care era în muntele Sinai şi Rait. Iar la patriarhie a fost însemnat mai înainte de vreme, precum se scrie în Limonariul preasfinţitului Sofronie, patriarhul Ierusalimului:

Ava Gheorghe armeanul, ucenicul lui Ava Serghie, ne-a spus, zicînd: "Mult m-a silit Ava Grigorie, care era egumen al lavrei Faranului, ca să-l duc la Ava Serghie şi am mers cu dînsul la stareţ, într-acea vreme cînd petrecea în pustie lîngă Marea Moartă. Văzîndu-l pe el stareţul, l-a sărutat şi l-a primit cu foarte mare dragoste. Şi, aducînd apă, i-a spălat picioarele şi toată ziua a vorbit cu dînsul pentru folosul sufletului, iar a doua zi l-a liberat. Iar după ce s-a dus Ava Grigorie de la Ava Serghie, am zis către stareţ:

"Ştii, părinte, că m-am mîhnit, căci pe mulţi episcopi, presbiteri şi alţi părinţi am adus la tine şi la niciunul dintre aceia nu ai spălat picioarele, fără numai lui Ava Grigorie". Şi mi-a răspuns mie stareţul: "Nu ştiu cine este Grigorie; dar ştiu că pe patriarh l-am primit în peştera mea, pentru că l-am văzut purtînd omofor şi ţinînd Sfînta Evanghelie în mîini"".

Acestea le-a zis Ava Serghie cu proorocesc duh despre Ava Grigorie, căci după cinci ani, prin judecăţile lui Dumnezeu, a fost ales patriarh în cetatea lui Dumnezeu, Antiohia. Iar oarecare stareţi ziceau despre Ava Grigorie, patriarhul cetăţii lui Dumnezeu, cum că avea mai ales aceste fapte bune: milostenia, nepomenirea de rău, lacrimile, ba încă mai avea şi milostivire mare spre cei ce greşeau şi multe alte fapte bune. O mărturie despre aceasta dă despre dînsul preasfinţitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, zicînd:

"Vrednic este un bărbat ca acesta, Fericitul Grigorie, patriarhul Antiohiei, a fi pomenit între cei sfinţi şi cuvioşi căci şi la patriarhie fără voie a fost luat şi sfîntă viaţă a petrecut în Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci". Amin.