20 Aprilie

Izvorul Tamaduirii

Mareste imaginea.

In vinerea din Saptamna Luminata, crestinii ortodocsi sarbatoresc Izvorul Tamaduirii. Aceasta sarbatoare ne aduce aminte de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecuta cu un orb. Inainte de a fi imparat, Leon cel mare a gasit intr-o padure un orb, care i-a cerut apa. La indemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului sa bea apa dintr-un izvor, iar orbul s-a vindecat de orbirea sa.

Pentru a multumi Maicii Domnului, cand a ajuns imparat, Leon cel Mare a ridicat in apropierea izvorului o biserica unde s-au savarsit apoi multe minuni.  Aceasta Biserica, situata in vechiul cartier Vlaherne, se mai vede si astazi in Istanbul.

Sarbatoarea Izvorul Tamaduirii s-a generalizat in Biserica Ortodoxa in timpul secolelor V - VI.

In toate bisericile si manastirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se savarseste slujba de sfintire a apei, dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfîntul Ierarh Teotim I "Scitul", Episcop al Tomisului (secolele IV-V)

(20 aprilie)

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia-Pontică. El este considerat cel dintîi dascăl şi părinte duhovnicesc al sfinţilor Ioan Cassian şi Gherman, cu care era contemporan, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din "hotarele Cassienilor şi ale peşterilor". Această mănăstire, care a dat călugări cărturari şi sporiţi în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfinţenie, de trăire şi de profundă teologie din eparhia Tomi-sului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la care au ajuns cei trei sfinţi daco-romani contemporani, Ioan Cassian, Gherman şi Teotim I, supranumit de istoricii paleocreştini "Scitul" şi "Filosoful".

Acest episcop urcă pe scaunul eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare: De viris illustribus, (Despre bărbaţi iluştri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că "a scris scurte tratate (cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe", ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: "Aud că scrie şi alte lucrări".

Unele fragmente din scrierile Sfîntului Teotim se păstrează în lucrarea Sfîntului Ioan Damaschin, "Paralele sfinte", din care reiese că "a scris omilii la unele texte Evanghelice". Istoricul Sozomen scrie despre el că era "scit" (daco-roman) de neam, că "traiul îi era modest" şi că era un taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreştin, spune că fericitul episcop Teotim I "era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari (adică păgîni) -, pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale". Prin scrierile sale patristice, Sfîntul Teotim I este considerat "creatorul Filocaliei româneşti". În gîndirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfîntul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Sfîntul Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria Sfîntului Teotim I mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie (linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii "călugări sciţi", răspîndiţi atît la nord de Dunăre pînă în Carpaţi, cît şi la sud pînă la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfîntul Teotim I era tot atît de rîvnitor pentru Hristos ca şi înaintaşii săi. El avea mult de suferit din partea "barbarilor" migratori, pe care reuşea să-i îmblînzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin sfinţenia vieţii sale. Din această pricină păgînii îl numeau "zeul romanilor".

Sfîntul Teotim "Scitul" era binecunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfîntului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari "pentru nomazii sciţi de la Istru", adică pentru huni. În anul 400 Sfîntul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfîntul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403 Sfîntul Teotim I era din nou în Constantinopol şi lua apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfîntul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adînca legătură duhovnicească dintre sfîntul episcop străromân Teotim I şi Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfîrşitul primului deceniu al secolului V, Sfîntul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile locaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rîndul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie. În "Acta Sanctorum" se spun următoarele despre Sfîntul Teotim I: "La Tomis, în Scithia, se face pomenirea Sfîntului (Theotimos) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui".

Pomenirea Cuviosului Teodor Trihina
(20 aprilie)

Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit "Trihina", adică "Părosul", a fost născut şi crescut în cetatea Sfîntului Constantin, fiu de părinţi bogaţi. Lăsîndu-şi părinţii şi bogăţia, pentru slava lui Dumnezeu, s-a dus într-o mănăstire pustnicească şi s-a făcut monah. Şi avea o viaţă atît de aspră şi atît şi-a slăbit trupul, încît la faţă era asemenea unui mort, pentru că în toate nopţile se lupta cu gerul, stînd la rugăciune, neacoperindu-şi capul niciodată. Purta numai o haină aspră de păr, de aceea s-a numit "păros". Însă şi mănăstirea aceea pustnicească, în care cuviosul petrecea viaţă aspră, după denumirea lui de "Trihina", a fost numită "păroasă".

Sfîntul Teodor a luat de la Dumnezeu putere asupra diavolilor şi, făcînd multe minuni, s-a dus către Domnul. Şi nu numai în viaţa sa, ci şi după mutarea sa făcea minuni. Pentru că izvora din sfintele lui moaşte mir de tămăduire binemirositor, cu care se tămăduiau toate bolile şi se goneau diavolii, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

 Pomenirea Cuviosului Anastasie, Egumenul Muntelui Sinai

(20 aprilie)

Purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Anastasie, în ce chip a fost crescut din tinereţe în dreapta credinţă, se adevereşte din cuvintele lui, pe care le-a grăit despre sine astfel: "Cei ce au văzut pe Hristos în trup, Îl socotesc că este prooroc; iar noi, deşi cu ochii cei trupeşti nu l-am văzut, însă îndată L-am cunoscut, că este Dumnezeu şi Stăpîn Atotputernic şi Făcător al veacurilor, rază a slavei Tatălui, de la Care am învăţat a-L mărturisi. Iar Sfînta Lui Evanghelie cu atît de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos Însuşi L-am vedea grăind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără de prihană al Preacuratului Său Trup primindu-l, credem, că pe Hristos însuşi Îl primim. Şi cînd vedem icoana, închipuirea asemănării Lui celei dumnezeieşti, ca pe Însuşi Hristos, ce priveşte spre noi, Îl cinstim, ne închinăm şi către El cădem".

Prin aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat în ce chip din tinereţile sale, a învăţat a cunoaşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu, a crede în El, a se teme cu frică curată, a-L iubi din toată inima şi a-L cinsti în sfintele icoane cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar după ce a sosit la vîrsta desăvîrşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luînd crucea, după porunca Sfintei Evanghelii, a urmat cu osîrdie lui Hristos; pentru că, intrînd într-o mănăstire, s-a făcut monah.

Însă, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvîrşiţi să le urmeze în toată fapta bună, s-a dus la Ierusalim, unde, închinîndu-se cinstitelor şi sfintelor locuri, a mers la muntele Sinai. Acolo, găsind pe mulţi sfinţi bărbaţi sporiţi în faptele bune monahiceşti, a rămas la ei, supunîndu-se lor şi slujindu-le cu osîrdie, ţinînd în acea vreme egumenia muntelui Sinai Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul. Iar pentru smerita lui cugetare, a luat de la Dumnezeu darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari. A alcătuit cuvinte multe, folositoare de suflet şi a scris vieţile unor sfinţi părinţi şi s-a învrednicit de rînduiala preoţească.

Apoi, după Sfîntul Ioan Scărarul şi după Gheorghe fratele lui, Anastasie a fost numit egumen al muntelui Sinai. Şi se lupta cu ereticii, care se numeau "acefali", adică fără capete, scriind mult despre ei; şi certîndu-se cu ei, îi mustra, îi biruia şi-i ruşina. Acel eres fusese început în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, de învrăjbitorii şi împotrivitorii Sinodului al patrulea din toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, care a fost în Calcedon. Pe cînd acel eres se începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mogos. Cu acel eres al "acefaliţilor", s-a unit Sevir, care se numea "fără cap", din pricina eresurilor şi care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei.

Deci, pe acei eretici, biruindu-i Cuviosul Anastasie în zilele sale din dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt. Pe de o parte, prin scrisorile sale, iar pe de alta, străbătînd singur pretutindeni, dezrădăcinînd acel eres, gonindu-l şi întărind în dreapta credinţă Biserica lui Hristos. Apoi plăcînd lui Dumnezeu mai mult decît alţi părinţi, s-a dus la adînci bătrîneţi către Domnul. Iar sfîrşitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Iraclie.

Fericitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei
(20 aprilie)

În al 35-lea an al împărăţiei lui Iustinian cel Mare, săvîrşindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tînăr, a venit după dînsul Anastasie, cel cu numele de "Sinait", ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit o nedreaptă credinţă în Biserică, despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos. Adică în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie ar fi fost nestricăcios, nesupunîndu-Se trebuinţelor fireşti ce vin din nevoile firii. Adică, Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană şi băutură mai înainte de patima şi Învierea Sa, cu acelaşi chip mînca şi după Înviere, cînd S-a arătat Apostolilor Săi. Şi acea socotinţă necredincioasă s-a început în Constantinopol, şi s-a scris despre ea mai pe larg în viaţa Sfîntului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în şase aprilie.

Împăratul Iustinian se lipise de acea socotinţă, amăgindu-l ereticii, pînă n-a înţeles adevărul şi voia să o pună între dogmele credinţei. A fost tulburare în Biserică, căci şi preasfinţitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia şi mulţi aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotinţă, dacă n-ar fi căutat la preasfinţitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socoteşte adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinţei celei drepte şi sfînt cu viaţa. Pe acela, ca pe un stîlp nemişcat, încercau ereticii, să-l înduplece spre socotinţa lor cu multe meşteşugiri, nădăjduind, că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părţile acelea la un gînd cu dînşii. Şi-l îndemna şi împăratul, însă nimic n-a reuşit.

Căci Fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris şi în toate părţile Siriei, la toată rînduiala duhovnicească şi monahicească, învăţînd pe toţi să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învăţînd în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvînt al Apostolului Pavel:Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decît ceea ce aţi primit, chiar şi înger în cer de ar fi, anatema să fie.

Deci, s-a mîniat împăratul Iustinian asupra preasfinţitului Patriarh Anastasie şi voia să-l izgonească de pe scaun, precum şi pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfîrşitul împăratului. Iar cînd era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela şi a scris aşezămînt ca preasfinţitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. A murit în pocăinţă Iustinian şi cu dreptcredincioşii împăraţi s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii. După el a luat împărăţia Iustin cel Tînăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credinţă, ci pentru alte pricini nedrepte, zicînd, mai întîi, că nu cruţă visteria bisericească, ci o cheltuieşte în deşert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dînsul că, întrebîndu-l odată cineva pentru ce nu cruţă visteria bisericească el ar fi răspuns: "Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea". Şi încă sînt unii care zic şi aceasta, că Anastasie, cînd s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de Curopalat, poftind de la Anastasie un dar de aur, Anastasie nu i-a dat nimic, zicîndu-i: "Că este nedrept lucru, să dea aur pentru vreo rînduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfînt". Din acea vreme Iustin s-a mîniat asupra lui Anastasie. Apoi, după unchiul său, luînd el împărăţia, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie şi aflînd lucruri mincinoase, l-a izgonit de pe scaun.

După izgonirea lui Anastasie, a orînduit chiar şi fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvîntul, cu viaţa şi cu dreapta credinţă, care este pomenit şi lăudat în Limonar de prea sfinţitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Dar Sinaitul, după 23 de ani de izgonire, s-a întors la scaunul Antiohiei, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie.

În vremea aceea era papă în Roma, Sfîntul Mare Grigore, care se numea Dialog sau Grăitor de Dumnezeu. Acel sfînt petrecea cu Fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească şi scriau unul către altul. Pentru că după ce a auzit Sfîntul Papă Grigore, că s-a întors Anastasie Patriarhul, la scaunul său, îndată a trimis la dînsul, bucurîndu-se de întoarcerea lui. Şi spunea în acea scrisoare astfel: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bună voire; căci rîul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăşi s-a întors la a sa matcă şi văile ce se află pe lîngă dînsul le adapă".

Şi iarăşi într-altă scrisoare zice: "Mă înştiinţezi, preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hîrtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine, dar pătimeşti de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus, ne opreşte pe noi. Însă adevărul zic, căci şi în hîrtie îmi vorbeşte gîndul vostru, că în cuvintele preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu sîntem despărţiţi cu lucrurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu, sîntem uniţi prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutaţi să luaţi aripile porumbiţei celei aurite, de vreme ce acum le aveţi? Ca nişte aripi este dragostea lui Dumnezeu şi către aproapele. Cu acelea zboară Sfînta Biserică, cu acelea toate cele pămînteşti le covîrşeşte; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinţia ta, n-ai fi zburat la mine cu atît de mare dragoste prin scrisoare. Ci vă rog, rugaţi-vă pentru mine neputinciosul, cu rugăciunile voastre ca Domnul, scoţîndu-mă dintr-atîtea multe învăluiri şi primejdii de Longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvîntările voastre cele pline de milă, pe care mi le-ai trimis mie, omule al lui Dumnezeu. Însă eu, fiind sărac cu duhul, ziceţi: "Ce are să dea săracul, decît numai cele ce sînt ale săracului?" Dar de nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvîntările voastre n-ar fi fost atît de milostive. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperămînt să vă acopere de tot răul. Şi de vreme ce viaţa voastră, la toţi cei buni este de foarte mare trebuinţă, după îndelungată vreme, să vă mute pe voi Domnul la veşnicile bucurii ale cereştii moşteniri".

Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfîntului Grigore Papă al Romei, către Fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amîndurora cea întru Duhul Sfînt şi se mărturiseşte sfinţenia cea aleasă a Sfîntului bărbat Anastasie. Vieţuind Sfîntul Anastasie, după întoarcerea sa la scaun încă şase ani, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăţiei lui Mavrichie. După acest preasfinţit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait. Dar a fost ucis de evrei în timpul împărăţiei lui Foca tiranul, şi ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioşi.

Pomenirea Fericitului Grigorie, Patriarhul Antiohiei
(20 aprilie)

Acest Cuvios Părinte Grigorie a fost egumen în mănăstirea ce se numea Faran, care era în muntele Sinai şi Rait. Iar la patriarhie a fost însemnat mai înainte de vreme, precum se scrie în Limonariul preasfinţitului Sofronie, patriarhul Ierusalimului:

Ava Gheorghe armeanul, ucenicul lui Ava Serghie, ne-a spus, zicînd: "Mult m-a silit Ava Grigorie, care era egumen al lavrei Faranului, ca să-l duc la Ava Serghie şi am mers cu dînsul la stareţ, într-acea vreme cînd petrecea în pustie lîngă Marea Moartă. Văzîndu-l pe el stareţul, l-a sărutat şi l-a primit cu foarte mare dragoste. Şi, aducînd apă, i-a spălat picioarele şi toată ziua a vorbit cu dînsul pentru folosul sufletului, iar a doua zi l-a liberat. Iar după ce s-a dus Ava Grigorie de la Ava Serghie, am zis către stareţ:

"Ştii, părinte, că m-am mîhnit, căci pe mulţi episcopi, presbiteri şi alţi părinţi am adus la tine şi la niciunul dintre aceia nu ai spălat picioarele, fără numai lui Ava Grigorie". Şi mi-a răspuns mie stareţul: "Nu ştiu cine este Grigorie; dar ştiu că pe patriarh l-am primit în peştera mea, pentru că l-am văzut purtînd omofor şi ţinînd Sfînta Evanghelie în mîini"".

Acestea le-a zis Ava Serghie cu proorocesc duh despre Ava Grigorie, căci după cinci ani, prin judecăţile lui Dumnezeu, a fost ales patriarh în cetatea lui Dumnezeu, Antiohia. Iar oarecare stareţi ziceau despre Ava Grigorie, patriarhul cetăţii lui Dumnezeu, cum că avea mai ales aceste fapte bune: milostenia, nepomenirea de rău, lacrimile, ba încă mai avea şi milostivire mare spre cei ce greşeau şi multe alte fapte bune. O mărturie despre aceasta dă despre dînsul preasfinţitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, zicînd:

"Vrednic este un bărbat ca acesta, Fericitul Grigorie, patriarhul Antiohiei, a fi pomenit între cei sfinţi şi cuvioşi căci şi la patriarhie fără voie a fost luat şi sfîntă viaţă a petrecut în Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci". Amin.